A vorbi despre Biserică şi cultură, nu este oare o încercare de a pune de acord două realităţi diferite, ba chiar opuse ? Tocmai sub acest aspect de contrast şi de «conflict» le-a privit şi le priveşte încă multă lume. 

   Intr-adevăr, pentru mulţi, printre care se numără atât credincioşi cât şi necredincioşi - unii istorici, filosofi, sociologi şi mai ales ideologi ai socialismului şi comunismului - Biserica este o instituţie obscurantistă, reacţionară, inamică a progresului şi a culturii. Este prezentată cu satisfacţie lipsa de entuziasm a primilor creştini faţă de frumuseţile civilizaţiei greco-romane, care ar fi fost, pasă-mi-te, distrusă de creştinism, atitudinea rezervată sau chiar lipsită de bunăvoinţă a monahismului faţă de lume, unele măsuri nefericite luate de Biserica Romei împotriva unor oameni de ştiinţă, rugurile medievale aprinse de aceasta, unele enciclice provenind chiar de la papi ai timpurilor moderne, în general, neîncrederea Bisericii faţă de anumite tendinţe şi exigenţe ale civilizaţiei, încetineala cu care se acomodează la ritmul de evoluţie al lumii, ataşamentul său faţă de principii şi tradiţii, precum şi unele greşeli, pe care orice Biserică le-a săvârşit la un moment dat.
    Toate acestea devin astfel motive pentru a se afirma că Biserica nu are nimic de-a face cu cultura, ba că-i este chiar potrivnică, punându-se, deci, întrebarea dacă ea îşi poate justifica existenţa în lumea civilizată şi ajungându-se cu uşurinţă la părerea că Biserica este condamnată la pieire, fără ca acest lucru să dăuneze cu nimic culturii.

   Nu este vorba doar de simple presupuneri sau de reflexii teologice; aceasta este părerea şi sentimentul împărtăşit de mulţi dintre "civilizaţii" noştri, care înclină să considere şi astăzi Biserica drept un duşman al lumii, aşa cum o considerau cei care, cu multe veacuri în urmă, îi calificau pe creştini: "Genus hominum superstitionis novae ac maleficae" (Suetoniu, Vita Neronis, 16), acuzaţi de ură împotriva nea¬mului omenesc: "odio humani generis convicti" (Tacit, Anale XV, 44). Sunt şi alţii care, din diverse motive, cred că Biserica nu are nimic de câştigat dintr-o alianţă cu cultura acestei lumi, ci că trebuie să se îndepărteze de aceasta, spre binele său. Sunt, însă, mulţi care consideră că, dimpotrivă, Biserica şl cultura se pot înţelege şi pot colabora, altfel spus, că Biserica poate şi trebuie să se ocupe de cultură. Iată suficiente motive pentru a îndreptăţi importanţa şi actualitatea pe care problema raporturilor dintre Biserică şi cultură o are pentru un Congres de Teologie ortodoxă.
    
   La drept vorbind, opinia care atribuie creştinismului o anumită opoziţie faţă de cultură nu este întru totul greşită. Ca religie, creştinismul nu are scopuri culturale. Religia îl leagă pe om de Dumnezeu şi îl orientează către El. Ea afirmă sufletul, nemurirea, veşnicia, viaţa de dincolo. Scopul său nu se limitează la lumea aceasta. Pentru omul religios - şi mă gândesc la creştin - lucrul cel mai important este să poată moşteni împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie care nu este din lumea aceasta (loan 10, 36).

   "Fericirile" făgăduiesc creştinului o fericire duhovnicească, viitoare, cerească. Ţelul suprem al creştinului este, deci, să trăiască fericit în veşnicie. Viaţa pământească nu-i epuizează existenţa; ea nu este decât lupta care, după moarte, îi va încununa credinţa şi virtuţile, devotamentul faţă de Dumnezeu, ataşamentul faţă de voinţa dumnezeiască. Creştinul doreşte, rugându-se : "Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta" (Matei 6, 10).
   Cultura, in schimb, este îndeletnicire omenească închinată scopurilor pămantesti ale vieţii noastre, limitată şi legată de condiţiile din viaţa aceasta. Ea este o lucrare specifică omului, corespunzând aptitudinilor sale, nevoilor cât şi aspiraţiilor sale de stapan al pământului, în accepţia sa generală, cultura, care este adesea identificată cu civilizaţia, reprezintă suma activităţii umane, atat de vastă şi de variată în acţiunile sale multiple, activitate care a schimbat faţa pământului şi condiţiile materiale şi morale ale omului primitiv. Ea reprezintă aportul său la viaţă. In accepţie mai restrânsă, cultura este educarea spiritului, raportându-se la intelect şi, îndeosebi, la morală.

   Suntem înclinaţi să apreciem cultura în raport cu natura: prin cultură, omul elaborează natura, o cucereşte, o organizează, o domină, manifestându-şi capacitatea de a gândi şi de a acţiona, precum şi măreţia sa, care îl ridică mai presus de toate celelalte făpturi de pe pământ. Cultura este sarcina pe care el trebuie să o îndeplinească pentru a se instrui, pentru a trăi mai bine, pentru a progresa. Cultura este destinul firesc, pământesc al omului. Iată de ce ea reprezintă totuşi legătura omului cu pământul pe care locuieşte şi pe care îl transformă prin munca sa. Iată de ce ea depinde şi de condiţiile naturii pământeşti şi omeneşti.
   Cultura se deosebeşte, deci, de religie atât prin geneză, cât şi prin motivaţie şi scop. Religia îl afirmă pe Dumnezeu şi ne înalţă către cer, cultura îl afirmă pe om şi îl apleacă spre pământ. Religia îl preamăreşte pe Dumnezeu, cultura îl preamăreşte pe om. Religia este transcendentă şi teocentrică, cultura este relativă şi antropocentrică. Religia, să zicem creştinismul, este mesajul lui Dumnezeu, care ne cheamă la El, ne mântuieşte. Cultura nu ne mântuieşte, ţelul său fiind bunăstarea pe acest pământ. După cum spune Jacques Mari-tain : "...cultura sau civilizaţia îşi are rădăcinile în solul vieţii fireşti, în timp ce rădăcinile Bisericii se află în cerul vieţii mai presus de fire" (Religion et culture, Questions disputees, Paris, 1930, p. 57).

    Tocmai din această deosebire de esenţă şi de aspiraţii pot apărea conflicte între creştinism şi cultură. Este vorba de un conflict de principii şi tendinţe opuse, pe care istoria l-a cunoscut sub diferite forme şi în epoci diferite. Cea pe care o trăim noi astăzi este una din cele mai grave : criza culturii moderne, la care se adaugă o criză a vieţii religioase. In acelaşi timp, este şi o criză a raporturilor dintre creştinism şi cultură, fiind, prin consecinţele sale, cea mai gravă şi mai îngrijorare din câte cunoaştem.
într-adevăr, cultura modernă este strălucită. Ştiinţele şi tehnica, mai ales, ating culmi nebănuite până acum. Este un secol al progresului prin excelenţă şi trebuie să-i recunoaştem ceea ce are valabil şi binefăcător. Niciodată n-a mai beneficiat omenirea de atâtea mijloace, atât de perfecţionate, pentru a-şi satisface necesităţile şi a-şi spori bunăstarea.

    Din păcate, nu totul este bun şi sănătos în această splendidă cultură: dacă progresul cantitativ este incontestabil, calitatea, în schimb, lasă mult de dorit.
"Progresul ştiinţei aplicate, spune Henri Davenson, pune în mâinile noastre elementele civilizaţiei, dar nu ne învaţă cum să le folosim. Viaţa noastră devine astfel mai complexă, chiar şi mai bogată am putea spune, dar nu şi mai bună. Şi câte iluzii nutreau scientiştii de odinioară !" (Fondements d'une culture chretienne, coli. Cahiers de la Nouvelle Jour-nee, 27, Paris, 1931, p. 33). Iată-i dezminţiţi prin însăşi lucrarea lor. Cultura modernă nu ne asigură o viaţă mai bună. Ea a devenit o civilizaţie lipsită de suflet, deficitară, falimentară. Iar teologii nu sunt singurii care o constată. In cartea sa devenită celebră, Dr. Alexis Carrel acuză în mai multe rânduri civilizaţia modernă de a fi sărăcit viaţa spirituală: "Civilizaţia ştiinţifică ne-a închis lumea sufletului, spune el. Ne-a rămas numai cea a materiei" (L'homme, cet inconnu, Paris, 1935, p. 211). Această civilizaţie este viciată de defecte şi mizerii, a căror gravitate o resimţim din ce în ce mai acut. Să ne amintim ororile războaielor şi revoluţiilor recente, să ne dăm seama cât suferă semenii noştri din cauza anomaliilor vieţii sociale, să luăm în considerare imoralitatea vieţii personale şi publice, să ne gândim la mulţimea viciilor, crimelor, sinuciderilor, afacerilor necinstite, nedreptăţilor, spectacolelor inumane, la lupta politică şi socială atât de aprigă, la nenumăratele manifestări materialiste şi păgâne ale vieţii moderne.

   Toate acestea sunt simptome ale căderii, ale întoarcerii la barbarie, ale lipsei de cultură. Moravurile, care sunt cea mai înaltă expresie a culturii - care sunt cultura însăşi în ceea ce are ea mai elevat şi mai curat, cultura sufletească - îndeosebi moravurile sunt cele care se înăspresc, sentimentele umane devin vulgare, omul moral decade. Cum spunea Berdiaev : "Omul natural, rob al necesităţii, triumfă asupra omului duhovnicesc" (cf. Un nouveau Moyen-Age. Reflexion sur la destinee de la Russie et de l'Europe, traduit du russe par A.M.F., 13-e edition, Paris, 1930, p. 21).
    Din punct de vedere spiritual, omul civilizat al secolului nostru redevine un primitiv şi un păgân. Este rezultatul firesc al culturii sale, ştiinţifice şi tehnice, fără îndoială, dar care sacrifică necesităţile sufleteşti pentru cele trupeşti şi preferă satisfacţiile prezente, pământeşti, fericirii viitoare, cereşti. Căci omul modern trăieşte pentru pământ, pentru astăzi, crede în existenţa sa somatică şi limitată, profesează indiferenţa religioasă şi morală; îl uită pe Dumnezeu şi viaţa de dincolo, îşi uită ţelul său duhovnicesc care depăşeşte limitele vieţii acesteia, îşi creează idoli, are cultul plăcerii, al interesului, al forţei, devine egoist, dur, fără scrupule, urmăreşte doar câştigul şi satisfacerea instinctelor şi poftelor sale. Moderaţia, mila, compătimirea, blândeţea, milostenia, castitatea şi-au pierdut valoarea morală, fiind considerate virtuţi minore, care nu mai interesează pe omul emancipat, îndrăzneţ şi puternic al sec. XX.

    Desigur, nu trebuie să generalizăm, dar nu putem nega că aceasta este tendinţa dominantă şi caracteristică a epocii noastre. Este o stare sufletească, o mentalitate care se afirmă, care este aprobată, imitată, care tinde să se generalizeze. Concretul vieţii moderne este o ilustrare a acesteia şi, din acest punct de vedere, perspectiva nu este deloc încurajatoare. Lumea trăieşte într-o anumită dezordine morală, care îi provoacă suferinţă şi nelinişte. Are conştiinţa bolii şi a necesităţii unui remediu. Unde să-l găsească? Este rândul nostru, al creştinilor, să ne întrebăm : cum ar putea Biserica să ajute lumea civilizată şi suferindă, ce-ar putea face ca să remedieze deficienţele culturii dezechilibrate ale secolului nostru? Şi, îndeosebi, ce-ar putea face Biserica Ortodoxă pentru a preîntâmpina, pe terenul său, decăderea unei culturi care ameninţă să-i antreneze şi pe credincioşi pe panta decăderii morale şi care le tulbură deja viaţa duhovnicească ?

    Se pune în primul rând întrebarea, în ce măsură şi în ce chip poate ajuta creştinismul la redresarea culturii? Misiunea sa este religioasă. Ca religie a mântuirii, el poate contraria cultura, pe care o şi critică. Se ştie, de altfel, că Evanghelia nu este un program cultural.
"Creştinismul - s-a afirmat - nu este o metodă de rezolvare a dificultăţilor temporale", (Henri Davenson, op. cit., p. 107). El slujeşte nevoilor sufletului. Dar tocmai prin aceasta poate sluji şi culturii.
    Orice religie are influenţă asupra culturii. Religia nu este numai legătura omului cu Dumnezeu. Ea este şi o concepţie despre viaţă, o normă de viaţă, o disciplină de viaţă, o practică. Nu este o preocupare de ordin pur metafizic sau mistic. Doctrina religioasă este un răspuns la marile probleme ale existenţei şi ale vieţii. Ca religie, creştinismul are dogme în care să crezi şi precepte pe care să le îndeplineşti. Fiind în acelaşi timp şi credinţă şi morală, creştinismul impune o viaţă morală conformă preceptelor sale, compatibilă cu credinţa şi, transformând prin aceasta viaţa omului, creează astfel o viaţă nouă. Creştinismul conferă vieţii un sens superior, o susţine, o înnobilează, o curăţeşte, o desăvârşeşte. Domnul a spus : "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6); El este, deci, o nouă viaţă duhovnicească.

    Iată de ce, creştinismul este o religie culturală prin excelenţă. El a creat condiţiile morale, singurele care pot garanta dezvoltarea armonioasă a vieţii omului, şi a culturii sale, ale unei culturi superioare, solide şi valabile pentru toate veacurile. "Trebuie deci să recunoaştem, spune A. Cour-not, armonii originare şi primitive între principiile creştinismului şi condiţiile esenţiale ale progresului civilizaţiei moderne" (Traite de l'enchaînement des idees fondamentales dans Ies sciences et dans l'histoire. Nouvelle 6d. publiee par L. Levy-Bruhl, Paris, 1911, p. 659).
    Principiul cultural al creştinismului este de ordin moral. Or, un astfel de principiu caracterizează adevărata cultură. Nu există cultură demnă de acest nume fără morală. O cultură imorală este un non-sens, ea devine un sinonim al pierzaniei. Cultura vizează îndeosebi educaţia sufletului. Ea trăieşte din suflet, este pentru suflet, şi nu poate ignora nici neglija exigenţele sale cele mai legitime, care sunt spirituale şi morale. Pe bună dreptate se spune că : "sufletul culturii este cultura sufletului" (Die Seele der Kultur ist die Kultur der Seele, citat de A. Rademacher, art. Kultur dans le «Lexikon fur Theologie und Kirche», t. VI, Freiburg im Breisgau, 1934, col. 292).

    Lucrând pentru îmbunătăţirea omului, creştinismul lucrează, deci, şi pentru cultură. Mântuind sufletul, mântuieşte cultura. El pune în valoare şi desăvârşeşte sufletul omenesc, care este izvorul, motorul, raţiunea de a fi a culturii. Cel mai măreţ şi mai frumos ideal cultural, propus vreodată omenirii, a fost idealul moral exprimat de cuvintele Mântuitorului : "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48). Afirmând valoarea infinită a sufletului, pe care, conform Evangheliei, nimic din lume nu o poate echivala, creştinismul a ridicat omul la înălţimea de fiinţă spirituală, demnă de iubirea lui Dumnezeu.
    Creştinismul este cel care a descoperit omul lăuntric, omul moral, care a umanizat omul în adevăratul sens al cuvântului, care l-a cultivat mai mult decât orice altă religie sau filosofie, care l-a desăvârşit până la a-l face sfânt. Creştinismul a cultivat omul, moralizându-l, şi întotdeauna îi va cultiva aşa. Lumea nu a cunoscut o altă forţă culturală de valoarea creştinismului, un generator de cultură tot atât de eficace ca religia mântuirii. Intr-adevăr, împărăţia pe care o vesteşte creştinismul nu este din lumea aceasta. Dar împărăţia lui Dumnezeu, pe care omenirea mântuită de Hristos este chemată să o moştenească, se află deja în noi : "Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca 18, 21). Ea începe prin convertirea noastră, prin transformarea noastră lăuntrică, prin hotărârea şi eforturile noastre de a gândi şi de a trăi ca nişte creştini, adică oameni renăscuţi, mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu. In conştiinţa noastră de creştini avem îndemnul şi îndrumătorul vieţii noastre şi chiar al culturii noastre. Dacă Evanghelia nu este un program cultural, ea este în schimb ceva mai măreţ şi mai necesar culturii umanităţii: este spiritul însuşi al culturii, sufletul unei culturi cu adevărat superioară, armonioasă, binefăcătoare, sufletul unui program al culturii, sufletul culturii sufletului.

    Încă de la început, Evanghelia a arătat ce putere are şi continua să o facă. Ea a cultivat omenirea. Creştinismul a apărut în epoca unei culturi înfloritoare, dar vicioase. A fost combătut, ca şi astăzi, în numele acestei culturi, de care greco-romanii erau mândri pe drept cuvânt. Era considerat un pericol pentru cultura antică, pentru că îi arăta slăbiciunile şi vestea o viaţa nouă, al cărei duh este diferit de cel al lumii. Si totuşi, "duşmanul" culturii a fost salvatorul culturii. Creştinismul a propovăduit şi a realizat virtuţi admirabile, a dat exemplul unei vieţi morale necunoscute până atunci, a creat o societate a cărei solidaritate, milostenie, curaj, sinceritate, pudoare, castitate, curăţie, demnitate erau recunoscute până şi de păgâni, In sânul unei lumi în descompunere morală şi socială, creştinismul a întemeiat Biserica, Cetatea lui Dumnezeu, comuniunea Sfinţilor. Este cel mai frumos şi mai indispensabil lucru pe care o religie îl putea oferi omenirii: o societate îndreptată, regenerată, mântuită, pentru Dumnezeu şi pentru lume, câştigată pentru viaţă şi pentru cultură.

    Creştinismul nu a negat direct instituţiile acestei lumi. Le-a lăsat să existe, dar le-a adus spiritul său purificator şi de viaţă dătător, ideea şi exemplul unei vieţi duhovniceşti, ideea filiaţiei dumnezeieşti a omenirii, care vede în Dumnezeu pe tatăl său şi modelul său de desăvârşire morală, ideea egalităţii şi fraternităţii umane, a destinului veşnic al sufletului, a răspunderii sale în faţa lui Dumnezeu. Prin aceasta a fost transfigurată lumea veche, ea şi cultura ei.
    Se ştie că Biserica a fost salvarea vechii culturi greco-romane. Epuizată de eforturi şi de abuzuri, lumea veche era pe moarte; aproape îşi pierduse sensul şi dorinţa de a trăi şi, roasă de vicii, încetase de a mai fi creatoare. Năvălirile barbare o găseau în starea aceasta de slăbiciune şi îi ameninţau cultura. Barbarii nu o puteau nici înţelege, nici păstra, nici crea una mai bună. Cultura urma, deci, să piară. Dar, Biserica era acolo, puternică şi conştientă de misiunea sa civilizatoare. Ea a devenit, astfel, protectoarea şi promotoarea culturii, salvatoare a ceea ce era de salvat din cultura greco-romană, a preluat-o şi, păstrând-o de-a lungul Evului Mediu, a transmis-o lumii moderne. Cultura modernă, în esenţa ei, este vechea cultură greco-romană, transfigurată şi transmisă nouă de Biserica medievală. Ea este, astfel, opera milenară a Bisericii, este o cultură creştinată, atât pe cât a fost cu putinţă aşa ceva. Renaşterea şi umanismul, revoluţiile, descoperirile, progresul general al ştiinţei au contribuit la slăbirea elementului său religios şi simţului moral, făcând din ea o cultură profană, laică, ba chiar anticreştină.

    Biserica a pierdut iniţiativa culturală avută în Evul Mediu; a pierdut-o din ce în ce mai mult, atât din cauza lumii cât şi a propriilor ei greşeli, iar astăzi se află în faţa unei culturi lipsite de bunăvoinţă în ceea ce o priveşte. Ea se vede din nou marginalizata, iar de data aceasta nemulţumirea îi este cu atât mai mare cu cât desconsiderarea îi vine din partea acestui copil-adoptiv al său, care este cultura modernă, cultură care, cu toate tendinţele sale păgâne, păstrează încă din ideile morale şi instituţiile sociale cu care a înzestrat-o creştinismul.

    Legătura care unea cultura de Biserică a slăbit mult, dar nu s-a rupt. Creştinismul se recunoaşte, repet, în multe din operele culturale ale umanităţii moderne. Aceasta profesează fără să-şi dea seama multe principii profund creştine, pe care caută să le promoveze uneori în pofida Bisericii însăşi. Deviza Revoluţiei franceze, devizele noilor revoluţii sociale sunt, în ceea ce au mai bun, principii creştine. Sunt bunuri creştine însuşite de toţi, bunuri religioase şi morale transformate în bunuri sociale şi culturale. Creştinismul îşi păstrează întotdeauna dreptul de paternitate asupra culturii moderne, pe care aceasta nu i-l poate nega. Creştinismul are totodată şi datoria de a opera asupra culturii, datorie de la care nu se poate eschiva.
    Problema care se pune pentru noi este tocmai de a releva drepturile Bisericii asupra culturii şi de a o pune în situaţia de a-şi îndeplini cât mai bine datoria pe care o are faţă de aceasta, pentru a asigura din nou culturii şi umanităţii asistenţa binefăcătoare şi mântuitoare a creştinismului.

    Dar care ar putea fi în vremea noastră raporturile dintre Biserica lui Hristos şi cultura acestei lumi, cultură laică, indiferentă faţă de Biserică sau chiar potrivnică ? Ce-ar putea face Biserica pentru a-şi pune pecetea sa spirituală pe această cultură pozitivistă, individualistă, materialistă? Cum ar putea Biserica să-şi exercite influenţa spirituală asupra unei culturi emancipate, îndepărtate de Evanghelie, îndreptate către idoli, dintre care unii sunt adevăraţi monştri? Cum ar putea rezista Biserica atâtor tendinţe contrarii ale ştiinţei, literaturii, artei, presei, politicii, modei, străzii, atâtor greşeli, atâtor frivolităţi, atâtor prejudecăţi şi atâtor vicii? Cum ar putea Biserica stăvili atâtea pericole lumeşti şi cum le-ar putea înlătura ?
    Trebuie să recunoaştem că sarcina îi este pe cât de măreaţă, pe atât de grea. Biserica trebuie să creştineze din nou cultura, mai bine decât a făcut-o în Evul Mediu şi într-o lume care nu mai este barbară. Ce poate aduce Biserica in acest scop lumii moderne, culturii sale păgânizate ? (Prof.Dr.Teodor M.Popescu)